Riiight? ;;)

decembrie 8, 2009 Sandra

Tocmai am terminat o carte de 380 de pagini şi nu pentru că aş fi avut de citit pentru şcoală, nu, nu mă dau în vânt pentru lecturile suplimentare. Asta a fost pentru “sufletul” meu, cum zicea Maimutica.. Se numeşte “La mărimea 12 nu eşti grasă” şi , deşi tindeţi să credeţi că e o carte aiurea, ţin şi eu să vă anunţ că nu e aşa. Da. E un fel de roman poliţist, în care vreo două studente mor in centrul prezidenţial în care lucrează o tipă, fost pop-star pentru puştime.

Whatever. Nu despre asta discutăm azi. Ci de mai multe lucruri. Şi deşi îmi amintesc că am specificat la început, pe lânga mica mea prezentare, că atunci când vorbesc despre mai multe lucruri diferite în acelaşi post nu am inspiraţie sau sunt ţicnită sau ameţită, ei bine, azi nu. Azi sunt atât de revoltată pe faptul că stau în ultima bancă de lângă uşă (ceea ce unora le poate fugi gândul la ceva gen “hei, eşti nebună? să stai în ultima bancă, după 5 capete înalte, în cazul meu băieti, să dormi fără nicio jenă la ore?!!!”) că tipa din cartea mea n-a rămas cu tipul cu care trebuia să rămână, sau cel puţin nu se specifică dacă rămâne sau nu. Bine, am zis că nu vorbesc despre asta.

Deci, pentru început dezavantajele statului în ultima bancă de lâgnă uşă, în spatele băieţilor, unul mai înalt ca altul.

1. Trebuie să ţip tuturor să închidă uşa, sau să le fac observaţie că nu sunt singurii care stau în clasa aia şi că da, “chiar aşa, voi nu aveţi uşă la bordei?!” Cu vorba bună nu merge, am încercat. Şi-n timp ce eu mă strofoc să-mi găsesc cuvintele şi să-i privesc nemiloasă, se uită la mine ca la avioane paraşutate. Între timp, s-au prins că eu sunt aia isterică aici şi am observat că azi, la un moment dat, după ce mă pregăteam să-mi repet speach-ul, unul din colegi a ridicat mâna, în semn de “da, got it! pscyho!” şi închid uşa zgomotos, ba chiar cu piciorul. Brutelor !

Al doilea dezavantaj e că sunt unii care vor ca neoanele să fie deschise în timpul orelor şi o minoritate care le vrea închise. Iar eu, care sunt cea de lângă întrerupător, suport consecinţele de fiecare dată. Când mi se cere să închid lumina, întind mâna(am mâini lungi ) şi toţi exclamă: “aah..ce bine ee..”şi e uită la mine recunoscători. De multe ori mi-am zis că sunt eroul naţional, cel care aprinde şi închide întreurpătorul. Azi l-am deschis totuşi, nu de alta, dar nu vedeam nici eu şi nici colegul din faţă şi toţi s-au uitat la mine de parca eu inventasem gripa porcină.

Cam ciudat. Iar, ca meniul să fie complet, am reuşit azi să dau peste o “drăguţă”, fostă colegă de grădiniţă, azi aflată în stadiul de vecină. N-o înghit deloc, tocmai pentru faptul că vrea să se dea importantă. Azi am intrat in capcana ei, m-am arătat deranjată de ce a zis. Dar verişorul meu mi-a zis că n-ar trebui să o bag în seamă, că nu e nimeni în ochii. Ba chiar a făcut-o “borcăneasă”. Am râs de m-am prăpădit. Dar nu asta era ideea mea ci aceea că verişorul meu e aşa cum mi-am închipuit dintotdeauna. Cel care mă prinde de nas şi care dansează braşoveanca cu mine şi care “face afaceri cu mine” la Metropoly.

Şi asta mi se pare great. Faptul că atunci când îţi doreşti asta cu adevărat , oamenii pot fi precum vrei. Totuşi, n-aş vrea să o schimb pe “borncaneasa ” din colpilaria mea indepartata si fericita. M-aş simţi vinovată.

Azi, pe trecerea de pietoni, a pus un tip o frână bruscă, după care a deschis geamul ca să-mi arate ochii lui sclipitori de albaştri. Şi tocmai când deschide gura, ca să-şi declare dragostea, să-mi spună că mă urmăreşte în fiecare dimineaţă când merg spre şcoală şi back spre casă (Aberez.)îmi zice :”"Don`şoară, tu nu ştii să te opreşti când trec maşinile pe stradă ??”

M-am oprit, acolo, în mijlocul trecerii şi o vedeam cu colţul ochiului pe colega cum mă priveşte panicată, gata să mă-ntrebe ” ce facem? ” M-am blocat şi eu, dar mi-am revenit în fire. “Ştiam că am dreptul să trec strada pe trecerea de pietoni. Puteţi să circulaţi ? ” i-am aruncat gesticulând.

S-a uitat la mine de parcă îi spusesm că nevasta îl înşeală. Dacă are nevastă. Dacă nu.who knows?! :>

Oricum, a părut bulversat şi şi-a mutat dubiţa vişinie de pe locul predestinat picioarelor mele. Urma să mullţumesc. Dar n-am făcut-o. Şi-n timp ce moşneguţii mă priveau ca pe eroina străzilor (pe lângă eroina neoanelor), am păşit pe continuarea zebrei (n-am să înţeleg niciodată de ce se numşeste “zebră”) That`s me , baby. There`s no sugar. Nothing sweet about me. Ei bine poate doar ochii. Şi buzele.